Azi e o zi de împărtășit, se pare, așa că, am o poveste proaspătă pentru voi. Prin aceasta vreau să subliniez încă o dată ocazia extraordinară ce ni se oferă spre găsirea soluțiilor prin spațiul visului.

Aseară îi citeam băiețelului meu povestea înainte de somn și, după un weekend în care nu l-am văzut (și nu numai din acest motiv), am simțit să adorm alături de el. Ulterior am aflat că aveam o misiune importantă de îndeplinit împreună.

Încet, încet, relaxarea s-a așternut peste mine și am alunecat în spațiul visului. Mă aflam, de data aceasta, cu băiețelul meu în camera mea din casa părinților. O amenințare se anunța asupra orașului. Era doar o chestiune de minunte până când învazia unei armate romane, pornite să distrugă totul în cale, ajungea și la noi. A trebuit să găsesc rapid o soluție. Mi-am luat copilul în brațe și, cu viteza și ușurința unei feline, am alunecat pe draperii în jos, de la un etaj la altul până am ajuns la parter și am plecat în căutare de adăpost. Simțeam frica în toată ființa, însă era absolut necesar să îmi adăpostesc copilul.

În cele din urmă am ajuns la o clădire unde știam că mai sunt ascunși și alți copii și am intrat înăuntru. Am început să caut cu disperare un colțișor în care să îl ascund pe el și nu părea să îl găsesc nicicum. În final am găsit ceva, dar m-am răzgândit și l-am chemat de acolo să găsim alt loc. Simțeam armata cum se apropie și nu mai aveam timp. Am găsit repede un coș de jucării în care se afla un alt coș și l-am pus acolo. De frică am vrut să intru și eu cu el, dar am decis că e mai bine să îl salvez pe el.

Întunericul creștea tot mai mult și mai mult, iar geamul mare al balconului etajului la care ne aflam era acum în întuneric complet. Eu conștientizam că se apropia sfârșitul, iar ei tot mai aproape. Veneau….

Am simțit o frică atât de mare încât m-am trezit din vis.

Obișnuită să lucrez cu visele, am știut imediat ce am de făcut, și singura soluție era să reintru în spațiul visului să îl continui, indiferent care are fi fost finalul.

M-am lăsat așadar din nou purtată în spațiul visului, conștientă de data aceasta, și am început să caut soluții. Singura soluție plauzibilă era confruntarea armatei. Și acum îmi era frică de ceea ce o să înfrunt, neștiind care va fi deznodământul, însă știam că nu există altă variantă. Mi-am amintit apoi de momentul în care am fugit pe geam și am conștientizat curajul, determinarea și agilitatea pe care le-am trăit în acel moment când am vrut să îmi salvez copilul și le-am lăsat să mă umple. Încet îmi simțeam din nou puterea și am început să mă conectez din ce în ce mai mult la ea. În paralel am simțit cum crește și puterea copilului.

Preocuparea mea în acel moment era să aleg înțelept: îl iau cu mine în luptă sau înfrunt armata de una singură (știam însă că mi-ar prinde bine o mână de ajutor). În prima fază l-am luat de mână și ne-am așezat amândoi în fața geamului imens cuprins de întuneric și așteptam sosirea armatei.  Acesta a fost momentul în care m-am transformat într-o prințesă războinică, înveșmântată în mătase și o lumină mă înconjura. Era ca și cum, și eu și el, eram trimiși în această misiune în mod special, și mai ales știam că, în tot acest proces, copilul învață de la mine. Puiul învață de la mamă cum să se comporte în situațiile cheie: le înfruntă sau se ascunde, se lasă dominată de frică sau îți găsește curajul să le privească în față. Am decis totuși că e mai bine să îl ascund și să înfrunt armata fără el. L-am dus repede în ascunzătoare și am ieșit din nou în fața geamului. Atunci am invocat ajutor divin. Dacă era cazul să primesc, acum era momentul ideal, și multe ființă de lumină au venit (inclusiv spirite ale uleiurilor esențiale sacre) și am creat împreună un scut de protecție format din iubire și lumină. În prezența noastră întunericul de pe geam s-a disipat și puteam vedea armata cum se apropie. Pe măsură ce se apropiau, atinși de iubirea și lumina emanată de scutul pe care îl formam, soldații romani se transformau în copii și veneau fugind înspre noi și îmbrățișau lumina. Așa s-a terminat războiul, iar în tot acest timp, Alex privea tabloul din ascunzătoarea în care l-am lăsat.

Noaptea a continuat cu alte vise. Am călătorit prin casele natale ale ambilor părinți și am mai făcut conștientizări pe tema legăturilor de familie.

De ce am ales să împărtășesc cu voi acest vis? Pentru că e modul meu de a vă transmite că suntem responsabili pentru viața pe care o trăim, de alegereile pe care le facem și, mai ales, ce alegem să lăsăm moștenire copiilor. Copiii sunt conectați cu noi pe toate planurile, inclusiv în vis, și parte din datoria noastră este să îi lăsăm să se umple de substanța ființei noastre și să crească prin puterea exemplului nostru.

Și vă mai împărtășesc ceva. Visele sunt porți minunate de acces în alte dimensiuni, inclusiv în cea a subconștientului nostru, iar multe din așa-zisele coșmaruri reflectă în mod simbolic ceea ce avem pitit pe acolo, frici, angoase, tipare mentale, răni neprocesate, etc.  Ceea ce este minunat în lucrul cu visele este că acestea ne oferă portița directă de accesare a acestui spațiu și de a a face curat. De asemenea, lucrul cu visele este unul cât se poate de personal și nimeni, înafară de noi, nu ne poate interpreta aceste vise. În ele sunt reflectate în mod concret sau metaforic situații cu care ne confruntăm în viața noastră, și noi avem ocazia de a lucra în mod direct cu ele și a conștientiza ceea ce avem de făcut, de a ne rezolva conflicte și de a ne lua putera înapoi în situații în care suntem, doar aparent, disperați și neajutorați. În vise găsim soluții, primim mesaje, comunicăm la nivel de suflet cu cei de dincolo, sau chiar cu cei din jurul nostru.

Revenind la subiectul acestui articol, acela al moștenirii pe care o lăsăm copiilor,  în vise precum acesta, putem conștientiza că înfruntarea demonilor personali,  oricât de înfricoștători ar părea, nu face decât să ne ajute să aducem lumină, iubire iertare și eliberare în tot arborele genealogic, dar mai ales să întrerupem transmiterea tiparelor noastre, generațiilor următoare, reprezentate de copii. Mai mult, ei învață de la noi, în mod subtil, cum să procedeze atunci când la rândul lor își vor înfrunta propriul întuneric, propriile frici. Indiferent de ceea ce se va arăta, care vor fi lecțiile lor în viață, vor ști în străfundul ființei lor că au puterea și resursele de a se descurca. Au văzut-o la mama, au văzut-o la tata, la cei care îi cresc.

Îmi vine acum mesajul că de multe ori ne este frică să cerem ajutorul. Sau considerăm că prin faptul că cerem ajutorul suntem slabi. La rândul meu m-am confruntat cu această dilemă și recunosc că am experimentat ambele extreme. Am fost în situația în care am depins aproape complet de sfaturile terapeutului, sau celor apropiați, sau chiar ghidare din alte planuri, pentru că nu știam să decid pentru mine; apoi am fost și în partea celalaltă în care am zis că pot face eu totul de una singură, că nu am nevoie de ajutor și nu mai vreau să îmi cedez puterea, (doar am făcut-o destul). Apoi, treptat, am învățat că e bine să mă plasez undeva pe linia de mijloc, să fiu deschisă să primesc, însă întotdeauna eu să fiu cea care face alegerea finală și să îmi asum asta.

Prin visul de azi noapte mi s-a reconfirmat că da, avem o putere extraordinară. Ceea ce este minunat însă, este să ne oferim ocazia să experimentăm ce înseamnă puterea lui TOT și când e cazul să apelăm la ea. Să învățăm să participăm și să ne aducem contribuția cot la cot cu ajutoarele care ne vin în întâmpinare, conștientizând că atunci când tu îți cunoști puterea nu o mai dai, ci o multiplici alături de aliați și ghizi personali, contribuind astfel la eliberare și transformare la nivel de masă, de TOT. Să nu uităm că în fiecare din noi se află în mod simbolic, arhetipal, un Prinț sau o Prințesă Războinică. Folosește acea putere cu înțelepciune și iubire!

Fie primit,

Cu drag de visare,

Ioana